„Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru inspirația de a lua o foaie și un pix și a lăsa să curgă gânduri, emoții, sentimente, trăiri — un Colț de suflet.” Așa începe pagina de mulțumiri a volumului meu de versuri cu scop caritabil, publicat în anul 2014, cu sprijinul Fundației Comunitare Oradea.
Cartea Colț de suflet cuprinde 79 de poezii, în care suferința și speranța sunt personajele principale. Voi pune aici 7 dintre ele, sub forma unui buchet de inspirație pentru inima ta.
7 poezii dintr-un Colț de suflet
Ziua în care a început totul a amprentat pentru totdeauna inima și viața mea. Două poezii au răsărit, pe nepusă masă, din izvorul adesea ascuns de ochii curioși ai lumii… din suflet. „Nebunia” , care descria perfect tumultul acelei perioade din viața mea și „Tata” , o poezie născută din dorul de omul care m-a cunoscut dincolo de orice mască și m-a iubit din toată inima. Volumul de versuri a fost publicat în memoria sa.
Tata
Tată, părinte și prieten,
Refugiu de durere pentru mine ai fost,
Izvorul nesecat de mângâiere,
Izvorul de speranță și putere,
Avântul, cel ce să mă ducă-n sus,
Tată! Toate acestea pentru mine ai fost!
Dar a venit și ziua cea întunecată:
Ziua ce veșnic o să o blestem!
Când moartea te-a răpit pe tine, Tată,
Luând cu ea și orizontul meu!
De ar fi fost măcar o luptă dreaptă,
Ai fi luptat mereu să fii aici,
Să mă aștepți în prag, când vin acasă,
Să-mi dai un sfat și să mă alinți!
Acum un singur gând mă consolează:
Că ai plecat la ceva mult mai bun,
La viața veșnică ce îi așteaptă pe cei ce merită din plin;
Că sufletul cel plin de bunătate s-a ridicat la cer,
Că ai o lume cu iubire și dreptate și liniștea ce o iubeai atât!
Eu nu mai am aici pe pământ un Tată,
Dar am un Înger acolo sus în cer.
„Abandon” este poezia care pune lupa pe o realitate extrem de dureroasă, prezentată cu regularitate de la pupitrul știrilor naționale. Creionează o Românie pe care machiajul celor aleși la Palat nu o poate cosmetiza în întregime.
Abandon
România, stradă cu dublu sens,
Pe latura îngustă e iubirea,
Iar pe cea lată abandon.
O altă zi aceeași soartă
Sunt suflete ce se înalță,
Sunt inimi ce încep să bată,
Fără a ști ce le așteaptă.
Țară modernă și murdară,
Țară sumbră și europeană,
Țară din care tot mai mulți se cară
Lăsând în urmă suflete ce plâng și zbiară,
Cunoscând durerea ce încet, dar sigur îi omoară.
Țară supraetajată
Cu un subsol ce ne îngroapă.
Aici sunt cei ce nu au casă,
Cei ce există, dar n-au viață,
Trăind în lumea cea întunecată
Sub țărâna pe care cei aleși o calcă.
Țară libertină și ingrată,
În care copiii copiilor dau viață,
Iar celor mari nici nu le pasă…
Bătrânii sunt aruncați din casă
La un colț de stradă, gară sau piață…
Bătrâni, copii, căței… aceeași soartă.
Țară perversă și ciudată:
Cei mici sunt legați de pat, de masă,
Sunt aruncați în cuști ca niște animale.
Leagănele-s pline; e cazul fericit, deși ne doare…
Mai grav e când găsești, din întâmplare,
O ființă mică, fără de suflare,
Într-o pungă de un leu la tomberonul cu gunoaie.
România, stradă cu dublu sens:
Pe latura îngustă e iubirea,
Iar pe cea lată abandon.
„Eu…” este o altă poezie profundă, care reflectă acel ocean al singurătății pe care fiecare om pare că-l traversează într-un moment al călătoriei pe Planeta Albastră.
Eu…
Ochii mei:
Luceferi stinși în noapte,
Oglinda sufletului,
Ce oceanul înghețat oglindește,
Pe care căldura globală îl topește,
Făcând să curgă șiroaie dureroase,
Topind obrazul meu.
Buzele mele,
Trandafiri roșii,
Sărutul tău cerșesc,
Dar trandafiri cu spini
Și stai deoparte.
Glasul meu stins,
Ca nopțile lipsite de regina lună,
Te strigă fără rost,
În zilele cu ploi ori vreme bună.
Mintea mea,
O zi cu ceață densă,
Prin care oricât de mult aș vrea
Nu se poate zări
Luminița de la capătul tunelului.
Parfumul meu,
Licoare ce adoarme,
Un somnifer mai tare nici nu e…
În jur priveliște ce doare:
Și muște și țânțari au adormit.
Și viața mea:
Oceanul fără viață,
Fântâna fără apă,
O vară fără soare,
Și-o iarnă fără nea.
Asta e tot,
Tot e așa.
Asta sunt eu:
E viața mea.
În „Viziune” nu am pus culorile curcubeului, ci mai degrabă o ceață densă pe care o traversăm cu toții pășind prin labirintul vieții.
Viziune
Clipesc și-un licărit se scaldă în Oceanul Înghețat,
Pe strada mea și primăvara uitat-a să răsară!
E verde-n suflet, dar toamna bate-n poartă ne-ncetat.
Sunt patru anotimpuri și oameni de acel calibru
Ca vântul cel din coastă înghețat
Și soarele există, jumătate de normă
Și un concediu de sărbători el și-a luat.
Sunt nori deasupra noastră și un pământ ce crapă
Asemeni jocului cel de noroc, neașteptat.
Există dimineața, începutul, speranța
Si toate după repetatele vizite la psihiatru le-ai și uitat!
Mai e și seara și apusul și-acel decor sinistru…
Te prind puternic anesteziat!
E totul roz ce seamănă cu negrul cel mai negru,
Cărbunele din minele ce oameni au furat.
Viața nu e o joacă, ci o luptă pe care poți s-o pierzi
Sau măcar să simți că ai luptat!
„Îngeri” este poezia care a descătușat și descătușează lacrimi ținute prizoniere în cotloanele inimilor mult prea încercate.
Îngeri
Sunt suflete ce se înalță,
Fără a putea să spună mamă, tată;
Sunt îngeri ce vin și atunci pleacă,
Fără a simții iubirea ce-i așteaptă.
Sunt inimi ce nu pot să bată,
Un corp prea mic, o crudă soartă,
Mii de greșeli și nepăsare
Și un sistem greu de de urnit se pare!
În urmă ce rămâne e durere:
Mii de greșeli și culpe și sechele,
Marea neputință de a privi în față,
Când știi că ai pierdut
Un înger, o viață, o speranță.
„Mama” este poezia recitată la lansare de o fetiță minunată, ducând emoția din inima mea spre cea care mi-a dat viață.
Mama
E mama mea ce-mi pune-n față
Mâncarea sfântă ce-mi găti,
E mama mea ce mă învață
Să fac un pas, să merg în viață.
Tot ea mă ceartă uneori
Din dragoste curată:
Ea vrea să merg pe drumul lin
Să am cărare dreaptă.
E mama mea ce mi-a dat viață,
Supremul dar ce-l poate da!
Eu astăzi sunt sufletul ei
Și ea a mea pe viață!
Iar „Suflete nevinovate” este ultima poezie pe care am scris-o pentru cartea mea cu scop nobil, din dorința de a duce mesajul empatiei, al unității și al dăruirii mai departe.
Suflete nevinovate
Sunt suflete nevinovate,
Ce zac pe patul de spital,
Privesc pe geam la viața ta
Și și-o doresc în dar.
Au ochii mari și poți citi
În ei durere și speranță.
Au zâmbet larg pe a lor față,
Deși azi e o altă zi
În cruda luptă pentru viață.
Se bucură de lucruri mici,
Ce tu și eu nu le vedem,
Visează cu ochii deschiși,
Rugându-se la Dumnezeu.
Aleargă-n gând și se privesc
Ducând o altă viață,
Au devenit deja adulți —
Durerea îi învață —
Și ce frumos ar fi să poți
Să te oprești o clipă:
În jurul tău tu să privești,
Să vezi ce simți și ce-ți dorești,
Să te întrebi, dacă tu poți,
Un zâmbet azi să dăruiești!
Acestea sunt cele 7 poezii pentru suflet, dintr-un Colț de suflet — al meu.
În final, te invit să lași un comentariu și să-mi spui care poezie a atins inima ta în mod special.
Mulțumesc, Florina, pentru acest buchet minunat de poezii care mi-a atins sufletul. Fiecare poezie este specială și aduce emoții diferite. Poezia care m-a atins cel mai mult este «Mama». Versurile tale mi-au adus aminte de căldura și grija mamei mele, de iubirea pură și gesturile ei simple, dar pline de afecțiune. Mi-a făcut sufletul să zâmbească, să simt legătura prețioasă dintre mamă și copil. Trebuie să recunosc, însă, că o altă poezie (nu spun care) m-a făcut să mă topesc în lacrimi.
Draga mea, îți mulțumesc mult pentru mesajul emoționant.
Îmi doresc ca dincolo de amintiri, de lacrimi, să fie mereu o licărire de speranță.
Îți mulțumesc că ești parte din povestea Colț de suflet!